S.O.S. CETATEA MEDIEVALĂ

in

Tags 

cultura

   Istoricul Nicolae Iorga spunea despre Cetatea Sighişoarei că este "un monument al culturii, oraşul având "o valoare naţională care ar fi trebuit protejată cu mare grijă”. Înaintea sa, la începuturile mişcării turistice, când vest-europenii descopereau aşezarea de pe Târnava Mare, Sighişoara era supranumită „Perlă a Târnavelor” sau „Nürnberg transilvănean. Doi dintre cei mai cunoscuți călători care au vizitat Sighișoara în secolul XIX sunt Andrew Archibald Paton și Charles Boner, ambii de origine engleză. Primul spunea despre Sighișoara, într-o lucrare publicată în 1851, că "este cel mai pitoresc loc din Transilvania; Orașul de Sus ocupă vârful unui deal și ai putea crede că e un colț răpit din Nürnberg și așezat peste Carpați”. Al doilea scriitor a dedicat 16 pagini Sighișoarei, în cartea sa intitulată “Transylvania; its products and its people” (“Transilvania; produsele sale și locuitorii săi), publicată în 1865. La vederea frumoasei cetăți acesta se întreba vrăjit “Ești sigur? Acesta este chiar secolul XIX și nu secolul XVI? Sau ești într-un vis?”

   Între timp s-au întâmplat destule evenimente care au schimbat modul de organizare urbană și înfățișarea orașului vechi astfel încât Sighişoara contemporană este un oraş blocat în timp, privat de viziuni, sărac în idei, administrat de incompetenţi, de slugi ale partidelor, de condamnaţi definitiv și de potenţiali condamnaţi. Cu toate acestea notorietatea oraşului este adusă de cetatea medievală, singura din estul Europei încă locuită, o realitate care, în ritmul pe care o să vi-l prezint, va deveni istorie.

   Sighişoara este formată din Oraşul Vechi şi Oraşul Nou. Oraşul Vechi este opera saşilor stabiliţi pe aceste meleaguri începând cu secolul XII. Astăzi, Oraşul Vechi este format din Cetate (sau Oraşul de Sus) şi Oraşul de Jos. Dacă pe vremuri Cetatea îndeplinea rol administrativ şi militar, Oraşul de Jos îndeplinea rol economic. În Cetate, fortificată iniţial cu un zid de 930 de metri, 15 turnuri de apărare şi 5 bastioane, locuiau doar privilegiaţii. În Oraşul de Jos, în diferite etape ale evoluției, existau magazine, prăvălii, librării, bănci, sedii de instituţii, hanuri, hoteluri şi erau organizate târguri sau alte evenimente cu caracter economic.

   Începând cu 1933, odată cu instalarea ca primar a lui Aurel Mosora, conducerea Sighișoarei a fost asigurată şi de români, moment important în istoria recentă a oraşului, marcat prin eliminarea din administraţie a saşilor care deţinuseră până atunci controlul. În acei ani a fost ridicată Catedrala Ortodoxă şi a fost introdusă alimentarea cu gaz metan. După instalarea comunismului lucrurile au degenerat iar saşii au fost persecutaţi de noul sistem, devenind treptat o comunitate cu importanţă redusă. Comuniştii au recurs la unele modificări în structura ansamblului medieval, precum construcţia parcului central pe locul fostei pieţe civice şi ridicarea unor blocuri pe strada Octavian Goga (nemernicie stopată de evenimentele din decembrie ‘89).

   În anul 1999 întregul ansamblu a fost inclus pe lista protejată a patrimoniului mondial întocmită de UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură), lucru decis la întrunirea Consiliului în capitala Marocului, Rabat. Organzația are menirea de a întreține pacea și securitatea lumii prin intermediul colaborării interstatale în domenii precum educația, știința și cultura. Această listă protejată conține obiective naturale sau antropice a căror salvare și conservare prezintă importanță deosebită pentru comunitatea mondială. Așadar, am putea spune că această includere binemeritată a Sighișoarei pe listă atrage după sine şi unele beneficii, cum ar fi supraprotecția și controlul strict, nu doar notorietate crescândă. Însă, de atunci şi până astăzi, ansamblul medieval a luat calea altor modificări, fiind prinsă în mrejele mârlăniei şi a intereselor de gaşcă. După anul 2000, perioadă ce se suprapune cu mandatele accidentale ale primarului Ioan Dorin Dăneşan, situaţia s-a înrăutăţit. Noul trend politico-administrativ, din care făceau parte anumite persoane direct interesate, constituite într-un grup de interese coagulat în jurul primarului, impunea exploatarea acestui patrimoniu moştenit de la saşi, un fenomen care a generat, de cele mai multe ori, abuzuri, trafic de influenţă, mită, acapararea a cât mai multor spaţii şi clădiri istorice, monopolizarea unui segment economic precum turismul, îmbogăţirea individuală dar, mai ales, pagube însemnate în teren rezultate din batjocorirea şi distrugerea ansamblului arhitectural. Aş putea înţelege aceste nevoi exacerbate de îmbogăţire, însuşire şi protejare a puterii şi deţinere a controlului, dar nu pot fi niciodată de acord cu distrugerea patrimoniului care trebuie predat în bune condiţii generaţiilor următoare.

   Dezvoltarea turismului local se poate face şi progresiv, calculat, cu analiză, urmând coerenţa unor proiecte şi strategii pe termen lung. Din păcate aceste proiecte şi strategii lipsesc, iar tipul de dezvoltare adoptat de autorităţile locale, în frunte cu principalul condamnat al urbei, îmbracă hainele iluzoriului. Ne place să fim minţiţi că, de fapt, lucrurile stau mult mai bine, că Sighişoara apare în topurile preferinţelor turiştilor, că Sighişoara a primit premiul Europei, că Sighişoara este înfrăţită, de exemplu, cu oraşul Dinkelsbühl. La o simplă analiză aceste realităţi ar putea fi benefice însă, spre binele nostru, ar trebui să fim realiști şi să recunoaştem irefutabil că oraşul vechi suferă în tăcere. Topurile relevante, făcute de specialişti în domeniu (nu de către persoane care întreţin bloguri în care-şi dau cu părerea sau de pagini de turism care fac concursuri online cu premii pentru respondenți) dau Sighişoara pe locuri codaşe în preferinţele turiştilor, turişti care provin de pe mai multe continente şi din mai multe categorii sociale, care sunt întrebaţi de preferinţe în alegerea destinaţiei, a meselor zilnice sau a modalităţilor de petrecere a timpului pe perioada şederii etc. Ultimii ani demonstrează că produsul turistic nu s-a îmbunătățit deloc, că numărul de turiști a scăzut considerabil și că turismul de tranzit este predominant. Vina o poartă atât Primăria Sighișoara cât și Asociația Turistică Sighișoara, care n-au întreprins absolut nimic pentru combaterea fenomenului.

Foto: Sala Sander cu ușă din termopan, la baza Turnului cu Ceas, cel mai important monument local și simbolul Sighișoarei

   Înfrăţirea cu oraşul Dinkelsbühl există doar pe hârtie, pentru că, în realitate, primarul condamnat al Sighişoarei nu a mai fost prezent acolo de ani buni pentru a reprezenta oraşul la întâlnirea saşilor de pretutindeni, un eveniment care adună la un loc zeci de mii de participanţi, autorităţi statale și reprezentanţi ai ambasadelor. Despre înfrățirea cu orașul Blois, din Franța, ce să mai zic? E istorie.

   A nu se înțelege că încerc să demontez acest mit cu scopul parșiv de a denigra orașul. Dimpotrivă, cred cu tărie că Sighișoara are un potențial mult mai mare decât au prezentele autorități locale capacitatea să exploateze. În acest sens e nevoie să privim lucrurile dintr-o altă perspectivă și să analizăm în profunzime situația înainte de a mai întreprinde ceva.

   Când spui Sighişoara, spui Cetatea medievală a Sighişoarei pentru că, inconştient, identifici acea reminiscenţă de civilizaţie germană cu întregul oraş ajuns astăzi o imagine spălăcită a ceea ce însemna el pentru călătorii din vechime. Este singurul lucru care mai ţine Sighişoara în viaţă, un merit care nu i se poate atribui niciunui politician local post decembrist. Din 1990 încoace nu ştiu dacă există cineva care şi-ar putea aroga meritul de a fi făcut ceva pentru oraşul său, pentru conservarea centrului istoric, pentru ducerea la bun sfârșit a unor proiecte de dezvoltare sănătoasă. Unde mă uit văd doar clădiri dărăpănate, construcţii începute şi neterminate (cum ar fi clădirea CEC Bank, la care s-a început şantierul în 1995), termopane, mansarde, culori țipătoare, șantiere începute și lăsate în ruină (cum este Casa Schässburg”, afacere frauduloasă pentru care primarul a fost condamnat definitiv la 2 ani de închisoare), case monument-istoric ajunse pe mâna unor privilegiaţi cu interese mercantile care le-au transformat în hoteluri, pensiuni și artizanate cu chinezării fabricate pe vapor. Parcă trăim într-o debandadă, într-un film mut de cea mai proastă calitate, într-o mizerie socială şi umană de nedescris. Ce mă doare este că noi, locuitorii de rând, stăm pe margine dezorientaţi, apatici, blazaţi şi chiar siniştri în dezinteresul care ne-a corupt sufletele din ce în ce mai întunecate. În nebunia de a fi preocupaţi mereu de nimicuri, nu conştientizăm că această comoară, pe alocuri ciuntită, este un sinonim pentru dezvoltarea durabilă a oraşului şi a comunităţii. Indiferenţa noastră a născut monştri ce au pus stăpânire pe bunurile moştenite şi pe care, în setea lor de înavuţire, le-au amanetat, le-au vândut ori le-au găsit rost de speculă imobiliară.

Foto: casă monument istoric modificată abuziv pentru care nu este nimeni tras la răspundere

   În această șandrama construită de şmecherii perindaţi la putere, de lacomii ce nu contenesc în a acumula averi şi proprietăţi, de semidocții și aroganții ce dau pe dinafară de prea multă dragoste de sine, cetatea este victima unui conflict purtat între autorităţi, întreprinzători, locuitori şi turişti. Între zidurile cetății există peste 100 de clădiri. Conform listei monumentelor istorice din anul 2010, 95 din ele sunt clădiri protejate, din care 79 sunt clădiri civile. Restul sunt turnuri ale fortificației medievale, instituții administrative, bisericești și școlare. Din cele 79 de clădiri civile, 20 sunt unități de cazare, dintre care două sunt hoteluri de trei stele și 18 sunt pensiuni (de două, trei și cinci margarete). Numărul total de camere oferite turiștilor se ridică la peste 270, toate unitățile având o capacitate totală de peste 550 de locuri. Lor li se adaugă 15 artizanate, cafenele, restaurante și câteva case de locuit aflate în litigiu, scoase la vânzare sau nelocuite. La o simplă inventariere, pe care prespun că autoritățile locale nu au făcut-o și nici nu sunt interesate să o facă, rămân în jur de 50 de case locuite permanent (puțin peste 60% din capacitatea totală).

Foto: case de vânzare

   Înghesuirea comercianților și a activităților culturale în interiorul zidurilor cetății aduce oarece beneficii economiei locale dar, mai important, atrage după sine efecte negative importante precum degradarea spațiului istoric, aglomerarea autoturismelor, accesul auto nereglementat, stânjenirea serviciilor publice de pompieri, poliție și salvare, poluarea fonică, înmulțirea deșeurilor, diseminarea agenților patogeni și lezarea confortului riveranilor. Începând de la orele dimineții, când părinții își transportă copiii la școlile de aici și terminând seara, cu sosirea turiștilor care au cazare, cetatea se transformă într-un mic bulevard cu puține reguli de circulație și acelea facultative: acces interzis, sens unic, parcare interzisă și claxonat interzis. Autoritățile locale sunt impasibile sau chiar fără soluții, întocmesc regulamente, aranjează dezbateri cu locuitorii și comercianții, organizează (pe hârtie) transporturi cu titicar și atelaje cu tracțiune bălegoasă, poliția locală are prea puțin personal pentru a întreține ordinea și disciplina iar conducătorii auto speculează slăbiciunile unui sistem dezordonat. Ba mai mult, prin aceste abuzuri și nereguli, este încurajat accesul auto între zidurile cetății iar la mijloc sunt prinși oamenii simpli, riveranii, turiștii civilizați și iubitorii de cultură și istorie care nu au capacitatea de a înțelege confuziile create. Să ne imaginăm un scenariu în care ne confruntăm cu un incendiu sau cu o problemă medicală care necesită urgență. Cum facilităm accesul mașinilor de intervenție știind că la tot pasul avem autoturisme parcate, cai și căruțe?


Foto: stradă devenită neîncăpătoare pentru autovehicule

   Din punctul meu de vedere, pentru a mai exista, Cetatea trebuie să devină urgent un spațiu pietonal, iar prioritatea administratorilor acestui oraș, care continuă să ne distrugă identitatea, ar trebui să fie găsirea unei soluții de compromis pentru a împăca riveranii, alaiurile de nunți, comercianții, aleșii locali, agențiile de turism și vizitatorii care trebuie să beneficieze de un serviciu de parcări alternative pentru autocare și autoturisme (aflate în imediata apropiere a complexului arhitectural, civilizate, curate și cu pază non-stop). Pentru asta ar fi nevoie ca toate evenimentele de amploare să fie organizate în Orașul de Jos. În acest sens, rezolvarea unei probleme actuale, cum este originea și viitorul parcului central, ne-ar putea priva de un rău viitor mai mare și ireversibil, precum distrugerea cetății medievale.

   Așa cum spunea filosoful și eseistul român Mihai Ralea (1896-1964), în studiul său “Fenomenul românesc” (1928), “Echilibrul nostru sufletesc se cheamă adaptabilitate. Prin el ne deosebim de toată lumea Orientului, dar și de aceea a Apusului. Există în caracterul nostru excese de lene, de plictiseală, de îndurare, de răbdare excesivă, care ne împiedică de a fi occidentali.” În atare condiții îi întreb pe sighișoreni: Ce facem în continuare? Rămânem resemnați și ne acceptăm destinul sau cerem schimbări profunde? În același timp îi întreb și pe aleșii locali, ceea ce mă întreb aproape zilnic: Ce vrem să facem în continuare cu Sighişoara? Ce ne dorim să devină centrul istoric? Vom continua să neglijăm întreaga comunitate de dragul intereselor mercantile ale unor investitori? Vrem să-i păstrăm unicitatea sau vrem să o transformăm într-o spaţiu comercial locuit ocazional de turişti și administrat de ”investitori”?  

   Nu mă aștept la vreun răspuns din partea lor, dar le recomand să reflecte puțin asupra spuselor Regelui Carol I al României: Popoarele care îngrijesc monumentele lor se ridică pe ele însele, căci pretutindeni monumentele sunt povestirea vie a istoriei, oglinda trecutului, semnele vederate pentru generațiile viitoare”.

Tudor Groza