SECRETARUL, FĂURITOR AL PRIMARULUI

in

Tags 

administratie

   În toate mediile sociale, inclusiv academice, se știe că atât funcția de primar, cât și cea de secretar, își au domeniul de definiție comun și anume treburile publice locale, mai nou administratia publică locală.

   Făcând o incursiune calificată in istorie, administrația publică din România a fost ancorată, începând cu prima jumătate a sec. al XIX-lea (odată cu adoptarea Regulamentelor Organice), la complexul economic, politic și juridic european. În fapt, organele administrației locale, atât în sens material, cât și organic, se pierd undeva în istoria îndepărtată.

   Conducerea comunităților locale, privită ca preocupare incipientă, o putem localiza ca activitate rațională încă din sec. XIV-XV în Țările Române. Astfel, întotdeauna societatea, indiferent la ce stadiu istoric ne raportăm, a avut ca principală preocupare o anumită organizare statală, având în frunte un Domn înconjurat de mari dregători.

   Domnul este “domn” și astăzi, iar dregătorii sunt prezenți așișderea, cu nuanțe metamorfozate. Astfel, în diferite perioade administrative din România, înainte de începuturile perioadei moderne ale administrației românești, în loc de primar întâlnim șoltuzi, județi sau villici, iar cea de secretar era identică cu cea de scriitor.

   Epoca modernă a administrației românești coincide cu elaborarea sub Cuza a celebrelor legi și anume Legea nr.394/1864, legea comunelor urbane și rurale, Legea nr. 396/1864 și legea pentru înființarea consiliilor județene. Aici întâlnim instituțional, bine definite, cele două funcții - cea de primar și cea de secretar sau notar, după caz.

   În principalele perioade administrative istorice, adică perioadele 1864-1866, 1866-1918, 1918-1938, 1938-1947, 1947-1989, 1989 și până-n prezent, pe cei doi, adică pe primar si pe secretar (uneori notar) îi găsim când alături, când despărțiți instituțional și material.

   Întotdeauna scriitorul, secretarul și, după caz, notarul, secretarul consiliului popular, secretarul biroului executiv sau, mai nou, secretarul unității administrativ-teritoriale, a avut ca principal obiectiv formarea unei certitudini în așa fel încât sensului material al administrației publice să i se dea verdictul unei activități desfășurate într-o deplină legalitate și autenticitate.

   Astfel, secretarul a reprezentat întotdeauna polul intelectual și profesionist al activității executive.

   De-a lungul perioadelor istorice semnificative pentru administrația publică românească, îndeosebi între cele două războaie mondiale, atribuțiile privind reprezentarea statului la nivel local au fost când în portofoliul primarului, când în cel al notarului (secretarului).

   Din păcate, după 1989, factorul politic a avut o altă paradigmă vizavi de secretar. A facut în așa fel încât, dintr-un funcționar de stat cu funcție de conducere recunoscută de doctrină și actele normative ale vremii (singura de altfel de acest gen) l-a trecut într-un con de umbră, mai ales din punct de vedere instituțional. Atribuțiile explicite ale secretarului se regasesc în aprox. 25-30 de rînduri în corpul legii speciale. Tot secretarul este cel care a suportat și suportă și în continuare rezultatele viziunilor politice ale unor amatori și funcționari politici efemeri aflați la conducerea treburilor publice. De ce? Simplu. Pentru că nu are la îndemână un instrument juridic eficient care să-i jaloneze limitele activității executive, adică ne lipsește un Cod administrativ și de procedură administrativă.

   Similar, ne punem și, de ani mulți îmi pun, întrebarea legitimă: ce s-ar întâmpla în cazul în care justiția, ca serviciu public, ar fi lipsită de coduri și ar trebui ca judecătorul să identifice normele procedurale într-o multitudine de acte normative disparate și dispersate?

   De multe ori politicienii, de-a lungul istoriei fluturând concepte precum descentralizarea și autonomia locală, au avut drept consecință ca atât primarul, cât și secretarul să fie puși în ipostaze instituționale diferite, mai puțin prietenoase, secretarul aflându-se uneori în subordinea consiliului local, ori a prefectului sau, mai nou, fiind numit de către primar, neștiindu-se, expressis verbis, în subordinea cui se află.

   În loc ca factorul politic să găsească o soluție potrivit căreia cele două funcții să se afle într-un echilibru funcțional, pentru că instituțional este, s-au inventat tot felul de trucuri politice ca acest echilibru să nu existe în realitate și, cei doi, de multe ori, să se afle în poziții diametral opuse, ca să nu spun antagonice.

   Mai mult, odată cu modificarea Legii administratiei publice locale, deși secretarul este al unității administrativ-teritoriale, deci se situează la același nivel de reprezentare cu poziția primarului în cadrul persoanei juridice de drept public, atribuțiile secretarului sunt generic formulate și tratate mai mult sub o formă implicită și nu explicită. După opinia mea, secretarul fiind funcționar public de carieră, neimplicat politic, era cel mai îndreptățit a fi și reprezentantul statului în teritoriu, realizându-se astfel un echilibru la nivel local, chiar dacă unii confundă noțiunea de stat cu cea de guvern și chiar dacă se spune că statul se naște din urne.

   Secretarul este cel care, alături de primar, conform atribuțiilor implicite, apără și este responsabil de legalitatea și integritatea actului administrativ. Cu alte cuvinte secretarul este sfătuitorul primarului și ar trebui să constituie, după opinia mea, instituția celui mai bun prieten (instituție întâlnită în istoriografia statului și dreptului românesc) și regizorul juridic al consiliului local.

   Secretarul, la nivelul treburilor interne locale, trebuie să se implice și să-și asume alături de primar promovarea politicilor publice, nu să mimeze o existență formală, ineficientă și lipsită de profesionalism. Din păcate, legea nu-l ajută și nu este de partea acestui funcționar cu rol indispensabil în peisajul și în arhitectura administrației publice românești.

   Chiar dacă, în spațiul public se spune cu subiect și predicat că secretarul este cel care asigură continuitatea administrației publice locale, mai ales în situații de criză instituțională, factorul decizional nu scoate în evidență explicit acest lucru, ci această aserțiune o lasă la nivelul unei prezumții.

   Tot secretarul este cel care îl trece pragul pe primar, adică este gazda formală în momentul învestirii. El este cel care-i înmâneaza însemnele puterii, punându-l pentru prima dată în conexiune cu atribuțiile reale și legale pe care va trebui să le îndeplinească în viitorul mandat.

   În consecință, secretarul este cel care îl trezește la realitate pe primar după campania electorală și-i va spune pentru prima dată că mandatul de ales local nu este un contract cu electoratul, iar electoratul local prin alegere, nu-i stabilește primarului drepturile și obligațiile ce ii revin. S-ar putea ca primarul nou-ales, după acest dialog instituțional, să aibă o mică traumă constatând astfel că obligațiile care rezultă din platfoma politică a formațiunii politice pe lista căruia a candidat nu mai sunt, din punct de vedere juridic, obligatorii pentru el, întrucît mandatul său nu este unul civil.

   Secretarul este cel care pe întreaga perioadă a mandatului primarului păzește ca acesta să se desfășoare în condiții de legalitate și să-i atragă atenția atunci când constată anumite derapaje în aplicarea legii.

   De regulă, aceste derapaje sunt cauzate de aplicarea, uneori, în activitatea executivă a primarului, a teoriei obiectivului politic și ignorarea principiului legalității. Acest lucru îl întâlnim foarte des în anii electorali.

   Fiind un funcționar cu o mare comprehensiune asupra chestiunilor din administrație, aș sugera liderilor politici care nu și-au pierdut abilitatea de a mai și citi, să nu confunde în deciziile lor funcționarii politici cu funcționarii adevărați, adică funcționarii de carieră, a căror vocație este să administreze, înainte de toate, într-o manieră nepărtinitoare. De multe ori am spus că funcționarul politic are ca și caracteristici lupta, pasiunea, abnegația și devotamentul, care sunt în antiteză, de multe ori, cu caracteristicile funcționarului public de carieră. Funcționarul politic este tentat, frecvent, să-l determine pe funcțonarul de carieră să lucreze cu abnegație și devotament în detrimentul respectării legii.

   În concluzie, atât primarul, cât și secretarul sunt două funcții cheie în peisajul public al oricărei unități administrativ-teritoriale.

   Factorului politic, după opinia mea, îi revine obligația să găsească soluțiile legale adecvate, chiar printr-o translatare din țările europene cu tradiție (Franța, Grecia, Italia, Germania, Belgia, Olanda, Spania etc.) unde cei doi - primar și secretar - se găsesc într-o situație instituțională bine definită, congruentă cu modalitatea de ocuparea a funcției și clar stabilite atribuțiile fiecăruia.

   Nu doresc ca izvorul de coexistentă și de comunicare dintre primar si secretar să aibă ca și bază juridică binecunoscuta legendă a Mureșului și a Oltului, unde cunoaștem cu toții că la începutul existenței lor au avut același loc de pornire (ca și primarul și secretarul), geopolitica despărțindu-i, unul luând-o spre sud, iar celălalt spre vest.

   Vă las pe dumneavoastră, cititorii, într-un exercițiu de imaginație, să identificați, în raport cu legislația existentă, care dintre cele două râuri (personificate) se identifică cu primarul și care cu secretarul și dacă politicienii fac ceva pentru ca în viitorul nu prea îndepărtat cei doi să ajungă din nou la izvoare. Râurile se intorc la izvoare, nu ?

jr. Iulian BADEA

Președinte al Asociației Secretarilor din jud. Mureș