DE CE REFERENDUM?

in

Tags 

politica

   În ultimele zile se vorbeşte intens, poate prea intens, despre o singură temă majoră: referendumul de modificare a articolului 48 din Constituţie, care defineşte, la nivel constituţional, familia românească.

   În urma iniţiativei a 3 milioane de cetăţeni români s-a declanşat – cu suficientă lentoare – procedura legală de modificare a conţinutului articolului mai sus menţionat, aşa încât sintagma „între soți” să fie înlocuită cu „între un bărbat și o femeie”.

   Potrivit expunerii de motive din proiectul de lege, acesta „își propune să înlăture orice echivoc pe care utilizarea termenului de «soți» (...) ar putea să-l aducă în conturarea noțiunii de «familie», a raportului dintre «familie» și dreptul fundamental al bărbatului și al femeii de a se căsători și a întemeia o familie”.

   Acceptarea modificării textului constituţional nu se poate face decât în urma unui referendum, adică o pronunţare directă şi concretă a cetăţenilor români cu privire la această chestiune.

Este nevoie de această schimbare a textului constituţional?

   Dacă privim în istoria recentă a României vom observa că în ultimii 15 ani, de la ultima modificare a Constituţiei, nu a mai existat nicio altă iniţiativă de modificare care să aibă o susţinere atât de largă – 3 milioane de semnatari.

   Numărul mare de semnături obligă Parlamentul României să preia chestiunea şi să o prezinte poporului român pentru exprimarea voinţei prin votul de la referendum – adică prin răspunsul „Da” sau „Nu” de pe buletinul de vot.

Ce rost are modificarea Constituţiei, dacă familia este deja definită ca uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie în Codul civil?

   Rostul precizării definiţiei rezidă din regimul diferit de modificare a respectivelor legi. Codul civil poate fi modificat prin procedură obişnuită a unei legi organice, cu votul a 2/3 dintre membrii camerelor Parlamentului şi, în condiţii „excepţionale”, chiar prin ordonanţă de urgenţă, în schimb, orice modificare a Constituţiei trece prin filtrul unui referendum.

   Istoria recentă ne arată că problemele fundamentale este bine să fie decise nu doar la nivelul Guvernului sau al Parlamentului, ci de popor în întregul său.

   Ordonanţa 13/2017 a fost dată într-un context foarte asemănător cu cel al referendumului: prin ordonanţă s-a încercat modificarea unei prevederi (definiţia infracţiunii de abuz în serviciu) dintr-o lege organică – Codul penal – în sensul dorit doar de Guvern, nu de Parlament şi, cum au arătat-o protestele de stradă, în niciun caz de majoritatea românilor. De aceea nu este lipsită de sens precizarea definiţiei familiei chiar în Constituţie.

Prin redefinirea familiei sunt discriminate minorităţile sexuale, astfel încât referendumul nu ar trebui să aibă loc.

   În momentul de faţă nicio lege naţională nu permite căsătoria între persoane de acelaşi sex şi nici vreun tratat privitor la drepturile omului nu obligă România (sau vreo altă ţară europeană) să recunoască căsătoria între persoanele de acelaşi sex. În cauza Chapin și Charpentier contra Franța (nr. 40183/07) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în decizia luată cu unanimitate, se întărește faptul că Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu include un drept la mariaj pentru cuplurile de același sex, nici sub dreptul la respectul pentru viața privată și de familie (art. 8), nici sub dreptul de a se căsători și a fonda o familie (art. 12).

   Mai precis, noua decizie vine să confirme altele anterioare, și în particular să reamintească următoarele:

• Problema căsătoriei între persoane de același sex este „subiect al legilor naționale ale Statelor contractante” (§ 36, cu ref. la decizia din cauza Schalk și Kopf c. Austria (nr. 30141/04);

• Articolul 12 confirmă conceptul tradițional de căsătorie, care este uniunea între un bărbat și o femeie și „nu impune asupra guvernelor Statelor contractante o obligație de a oferi cuplurilor de același sex acces la căsătorie„ (§ 36, cu ref. la decizia din cauza Gas și Dubois c. Franța, nr. 25951/07, § 66);

• Articolul 12 „nu poate fi interpretat ca impunând asupra guvernelor Statelor contractante o obligație de a oferi cuplurilor de același sex acces la căsătorie” (§ 39). Această reamintire a recentelor decizii din cauzele Hämäläinen c. Finlanda (nr. 37359/09) și Oliari și alții c. Italia (nr. 18766/11 și 36030/11) are un impact puternic deoarece recunoaște limitele teoretice ale interpretării dreptului la căsătorie;

• Cu privire la dreptul la respectul pentru viața privată (garantat sub art. 8) și la principiul non-discriminării (art. 14), „Statele sunt (…) libere (…) să restricționeze accesul la căsătorie la cuplurile de sexe diferite”, (cu ref. la decizia Schalk și Kopf, § 108 și Gas și Dubois, § 66);

• Statele „se bucură de o anumită marjă de apreciere cu privire la statutul exact conferit de mijloacele alternative de recunoaștere” a relațiilor de același sex și a diferențelor între acestea și drepturile și obligațiile conferite de căsătorie (§ 58).

   Deci cetăţenii români au libertate deplină să decidă cum vor în această chestiune, fără ca în acest fel să lezeze vreun drept fundamental.


Referendumul reprezintă o risipă de bani publici, care ar putea fi folosiţi în alte scopuri.

   Referendumul, ca orice alt tip de scrutin, implică costuri. Dacă ele sunt mari sau mici este o chestiune contabilă în primul rând, dar în niciun caz nu poate fi argument împotriva oportunităţii organizării unui scrutin, mai ales când acesta vizează o problemă fundamentală a societăţii şi când are o atât de largă susţinere.

   Refuzul organizării referendumului din motive financiare – că ar fi prea scump – ar deschide calea refuzării oricăror altor referendumuri pe motiv că şi acelea ar fi prea scumpe, ceea ce ar fi un precedent deosebit de periculos.

   Boicotul este o formă de manifestare a voinţei cetăţenilor şi reprezintă un protest legitim.

   Pentru ca un referendum să fie validat este necesară întrunirea unui număr minim de persoane care să se prezinte la urne - 30% din numărul total de persoane înscrise pe listele electorale permanente, iar pentru rezultat, opțiunile valabil exprimate reprezintă cel puțin 25% din cei înscriși pe listele electorale permanente.

   Aceasta înseamnă că dacă nu se prezintă suficiente persoane la referendum, acesta se invalidează, iar întreaga procedură se opreşte. Din acest motiv adversarii modificării textului constituţional au îndemnat la boicotarea referendumului, invocând diverse motive. În aceste condiţii, boicotarea echivalează, prin efecte, cu un vot împotriva modificării textului constituțional, dar în acelaşi timp un semnal deosebit de grav în societate – sintetizat la ultimele scrutine drept „mă … pe el de vot”.

   Semnalul este grav din două motive: a) cel care recurge la această metodă îşi neagă astfel propria putere politică – referendumul fiind una dintre puţinele şi rarele ocazii în care cetăţenii îşi manifestă direct suveranitatea – puterea care stă la baza tuturor puterilor în stat; b) se transmite un mesaj de slăbiciune şi resemnare – nu merită să te implici, fiindcă …, iar acest mesaj, preluat în special de tineri, va avea efecte şi asupra viitoarelor scrutine – alegeri euro-parlamentare, prezidenţiale şi parlamentare, dar şi asupra unor viitoare referendumuri care se preconizează (de exemplu, cel privind interdicţia constituţională de a accede în funcţii publice persoanele care au fost condamnate pentru fapte penale săvârșite cu intenţie, iniţiativă care a strâns un milion de semnături).

   Ce argumente vor invoca cei care doresc validarea acelui referendum, dacă azi, într-o chestiune similară şi cu o susţinere mai largă, propun boicotarea acestui referendum?

Nu particip la referendum, deoarece este referendumul de care profită PSD sau Dragnea sau Bisericia Ortodoxă Română.

   Având în vedere faptul că prima etapă a modificării textului Constituţiei o reprezenta strângerea a minimum 500.000 de semnături din minimum 20 de judeţe ale ţării, precum şi cifrele concrete finale – că s-au strâns 3 milioane de semnături din toate judeţele ţării, precum şi implicarea diversă în strângerea acestor semnături (da, s-a implicat BOR, dar şi Biserica Catolică şi celelalte culte religioase din România, dar şi simplii cetăţeni neafiliaţi politic, precum şi organizaţii cetăţeneşti), chiar dacă a avut şi susţinere politică, această susţinere nu-i perverteşte caracterul cetăţenesc şi nici nu-i schimbă greutatea sau sensul.

   Dacă avem în vedere faptul că în momentul de faţă, pentru validarea referendumului este nevoie de aproximativ 6,5 milioane de persoane care să se prezinte la urne şi că pentru demers s-au adunat 3 milioane de semnături, putem înţelege importanţa demersului.

   Chiar dezbaterile acestor zile şi diversitatea argumentelor mai arată un lucru: importanţa temei pentru societatea românească şi caracterul ei trans-politic (depăşeşte partidele, doctrinele lor şi politicile lor) şi trans-religios (este o dezbatere fundamentală asupra definirii nu doar a statului român şi a relaţiei lui cu propriii cetăţeni, ci şi a societăţii româneşti actuale şi, nu în ultimul rând, a naţiunii române, care nu-i cuprinde numai pe cetăţenii de azi, ci şi pe cei de mâine).

   Deci, referendumul nu este despre Dragnea, Tăriceanu şi starea lor civilă, ci despre crearea cadrului în care poporul român să-şi spună direct, răspicat şi liber punctul de vedere.

Ce garanţie am că acest referendum va fi respectat, dacă referendumul pentru Parlament unicameral şi cu maximum 300 parlamentari nu a fost respectat?

   În anul 2009, în paralel cu alegerile prezidenţiale, preşedintele de atunci, Traian Băsescu, a cerut convocarea unui referendum consultativ privitor la trecerea României la Parlament unicameral (deci eliminarea Senatului) şi reducerea numărului de parlamentari la maximum 300.

   În toţi anii care au urmat, chiar dacă Traian Băsescu a câștigat acele alegeri şi a mai fost 5 ani preşedintele României şi chiar dacă au avut loc încă două scrutine parlamentare, nu s-au mai făcut paşii următori şi necesari pentru aplicarea efectelor acelui referendum.

   Cum de s-a putut ajunge la o asemenea situaţie? Explicaţia simplă şi directă este că acel referendum nu avea în spate o iniţiativă cetăţenească, nu avea numărul minim de semnături necesar modificării Constituţiei şi din acest motiv a rămas doar la nivel consultativ.

   În schimb, referendumul de faţă nu reprezintă doar o consultare oarecare a cetăţenilor, ci este primul pas în modificarea – obligatorie chiar şi pentru Parlament – a Constituţiei României, similar cu demersul din anul 2003. Altfel spus, fără referendum nu se poate modifica Constituţia, dar odată validat referendumul în sensul modificării, însuşi Parlamentul României trebuie să împlinească următorii paşi.

avocat Bogdan Burghelea