CINE M-A FACUT OM MARE ?!

in

Tags 

politica

   Există o butadă care circulă în spațiul public american și inserată în literatura de specialitate din România, potrivit căreia, în prima săptămână după alegeri, un congresman american, aflat în sala Congresului, stând lejer în fotoliu și netulburat de nimeni, se întreabă cum a ajuns el în această poziție?

   Satisfăcându-și curiozitatea lăuntrică, prin argumente reactivate din subconștient, aceeași întrebare (de data asta retorică) și-o pune și față de ceilalți colegi de Congres (Camera Reprezentanților și Senat), cum au reușit ei să ajungă în această poziție de demnitate supremă? Cu această întrebare în minte, al cărui răspuns încă nu l-a elucidat, i se termină mandatul.

   Pornind de la acest exemplu al Fratelui cel Mare și aplicând principiul simetriei gândirii democratice globale în fața tele-ecranului politic, parlamentarii noștri de curând aleși, individual și apoi în cor, fredonează dezinvolți primele versuri din cântecul binecunoscut „Cine m-a facut om mare?!

   De fapt, determinismul fredonării, aproape involuntare a versului din cântec, având o valoare politică și morală deosebită pentru ales, intră într-un dialog nevorbit cu cetățeanul, căruia i s-au făcut o mulțime de promisiuni în plictisitoarea campanie electorală tocmai încheiată.

   Modalitatea aceasta de comunicare tăcută îl va obliga, până la urmă, pe alegător, să-l trezească din această uimire copleșitoare, fredonându-i încetișor, fără să-l bulverseze, versurile următoare din cântec, care sună ca o invitație pragmatică: ”Hai, dă-te jos din nuc, Te-așteaptă o treabă de făcut!”

   Incantația post-electorală a cetățeanului-alegător adresată parlamentarilor noștri de a ajunge totuși, cu picioarele pe pământ, este o rezultantă a încrederii învestite de alegătorul român (care este de o credulitate eternă) în aleșii neamului.

   Noi i-am învestit cu o putere reprezentativă, care-i obligă să construiască cu cetățeanul – masă un raport de drept administrativ transparent, unde paravan între cei doi, să fie numai LEGEA.

   Procedând astfel, niciodată nu vor fi puși în situația ca feedback-ul mandatului să fie acompaniat de versurile „Ce mi se pare că-i nedrept, ce mi se pare că-i corect, Cine m-a făcut defect?”

   Dacă în timpul unui mandat de 4 ani, parlamentarii noștri nu vor găsi răspunsul corect la întrebarea retorică „Cine m-a făcut om mare?!”, atunci efectul este inevitabil și anume de a se transforma din oameni mari în niște defecțiuni ale sistemului.

   De fapt, dacă suntem corecți cu noi înșine, paradigma aceasta de metamorfozare a aleșilor nostri, indiferent la ce nivel de demnitate ne găsim, o cunoaștem de aproximativ 27 ani și tot mai sperăm că, odată, cei care aspiră la o funcție de demnitate publică ar trebui să aibă în vedere versul al doilea din cântecul invocat, potrivit căruia „Ne grăbim s-ajungem oameni mari, Nu știm ce prostie facem!”

   Cât despre defecțiunile sistemului ... vom mai vorbi.

jr. Iulian Badea
Com. Nadeș